BESTIILE SECURISTE STAPANESC ROMANIA IN CONTINUARE, PRIN FIX ACELEASI METODE CRIMINALE DIN ANII ’50!

Din marturiile copiiilor adevaratilor luptatori anticomunisti:

„Veneau noaptea, controlau podul casei cautând arme. Ne scoteau afara desculti, fara sa tina seama ca suntem copii si e frig. Când aveam 11 ani am gasit o pusca atârnata în gradina. Am luat-o si am aruncat-o în râul de la capatul gradinii. Dupa nici o ora arma nu mai era acolo. Ne pândeau tot timpul, zi si noapte si ne întindeau tot felul de curse. Pentru a nu-i auzi când veneau prin gradina ne-au otravit câinele. Îmi mai aduc aminte cum i-au luat armele de vânatoare (doua), ceasul de aur, trasura, câinele, motocicletele, ceea cu atas si ceea simpla pe care tata le-a cumparat din Bucuresti dupa ce a vândut doi cai si doua bivolite. Nu dupa mult timp ne-au confiscat toate lucrurile si bunurile din casa. În 1950 în noaptea de 15 noiembrie ne-au dat foc la casa. Bunica dormea în bucatarie, iar eu cu surorile si mama nu eram adormiti. Focul a fost pus pe grajd si s-a întins foarte repede cuprinzând si casa. Pompierii au venit fara apa asa încât totul a ars. Securitatea a venit la putin timp dupa izbucnirea focului si a asistat la toata tragedia fara a face nimic. Ceea ce a mai ramas în picioare a fost rascolit de securisti care cautau în continuare arme. Au gasit în pod doar un aparat de radio. Au stat o saptamâna întreaga sa caute în ruinele casei. Am ramas în strada. Bunica si sora mea si-au improviza o locuinta în sura, iar ceilalti am fost gazduiti temporar la familiile Munteanu si Dragos“, povesteste Marcel Cosma, fiul lui Partenie.

Advertisements

About vladcelgroaznic

Un luptator
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

4 Responses to BESTIILE SECURISTE STAPANESC ROMANIA IN CONTINUARE, PRIN FIX ACELEASI METODE CRIMINALE DIN ANII ’50!

  1. Pingback: Întîlnire de gradul zero | Ţara vorbelor în vânt

  2. Pingback: USL este si va fi un esec electoral zice Basescu Traian presedintele “The esec” « Hai ca se poate!

  3. Eduardo Lucas says:

    LOVITURA DE STAT PERMANENTĂ

    În anul 1964, François Mitterrand, deputat de centru-stânga al Uniunii Democrate (Rassemblement démocratique) şi viitor preşedinte al republicii, publica la editura Plon un eseu de aproape 300 de pagini, intitulat – poate ca o parafrază a formulei “revoluţia permanentă”, lansată de Karl Marx şi dezvoltată de Lev Davidovici Troțki – “Lovitura de stat permanentă” (“Le Coup d’État permanent”). În această carte, autorul critica noua Constituţie a Franţei, instituită în 1958 de Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al consiliului de miniştri şi, din 1959, prim preşedinte al celei de-A V-a Republici, Constituţie care acorda, după părerea lui Mitterrand, o autoritate mult prea mare şefului statului, şi denunţa puterea personală exercitată de bătrânul general, abuzivă, credea el, chiar şi în contextul noilor şi generoaselor prevederi constituţionale. François Mitterrand îi reproşa lui Charles de Gaulle că şi-a trădat promisiunea din 1958, potrivit căreia, conform noii legi fundamentale a statului, preşedintele va fi un arbitru al forţelor politice; că, în calitatea lui de şef al statului, a devenit atotputernic, marginalizând parlamentul şi guvernul; că a transformat justiţia şi poliţia în instrumente personale, aservite preşedintelui republicii; că a înfiinţat instituţii juridice excepţionale, menite să-i persecute pe opozanţii regimului – înlocuirea Înaltului Tribunal Militar (Haut Tribunal militaire) cu o Curte Militară de Justiţie (Cour militaire de justice), apoi cu Curtea Siguranţei Statului (Cour de sûreté de l’État); că dispreţuieşte Consiliul Constituţional (Conseil constitutionnel), care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, veghează la legalitatea alegerilor şi referendumurilor şi intervine în anumite circumstanţe ale vieţii publice şi parlamentare… Şi aşa mai departe. În principiu, François Mitterrand avea dreptate. Ceea ce n-a înţeles el (sau nu a vrut să înţeleagă) era că, atunci când un şef de stat este cu adevărat vizionar, dezinteresat şi competent, îşi poate permite anumite excese de putere, în interesul naţiunii. Iar Charles de Gaulle era, fără nici o îndoială, un şef de stat cu adevărat vizionar, dezinteresat şi competent: regimul său a pus capăt razboiului din Algeria, care măcina armata franceză, regimul său a redresat economia naţională şi a creat condiţii de trai mai bune pentru cetăţeni, regimul său a făcut din nou din Franţa o mare putere militară. Dar ce le este îngăduit marilor lideri, le este interzis conducătorilor de rând, iar când un şef de stat prost sau mediocru abuzează de putere şi încearcă să-şi instaureze dictatura personală, situaţia devine dezastruoasă pentru ţara sa.

    Acesta este şi cazul actualului preşedinte al României, Traian Băsescu. Ca şi despre generalul de Gaulle (ba încă şi mai cu temei, căci abuzurile sale sunt mult mai mari şi nici măcar nu are scuza viziunii şi a dezinteresului personal), se poate spune despre Băsescu, fără teama de a greşi, că, din 2004 încoace, omul dă o lovitură de stat permanentă. Şi el şi-a depăşit rolul de arbitru al jocului politic democratic, fixat de Constituţie, conducând şi acum, în văzul lumii şi fără nici o jenă, Partidul Democrat Liberal şi servindu-se de acesta ca de un instrument docil; şi el a marginalizat parlamentul şi guvernul, controlându-l pe primul prin intermediul partidului pomenit anterior şi al aliatului său politic, UDMR, şi erijându-se în şeful de facto al celui de-al doilea; şi el a transformat justiţia şi poliţia în instrumente personale, sau, oricum, a încercat, cu un oarecare succes (să ne amintim de validarea servilă, de către Curtea Constituţională, a alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009, fraudate, totuşi, în cel mai evident mod, de banda portocalie, de alegerea lui Augustin Zegrean, fost deputat PD, devenit membru al CC la propunerea lui Traian Băsescu, drept preşedinte al acestui for, de verdictul favorabil dat de această instituţie în legătură cu reducerile criminale de salarii, de validarea strigătoare la cer a Legii Pensiilor, în ciuda jafului la drumul mare practicat de Roberta Anastase, cînd fosta miss a transformat 80 de voturi în mai bine de 170, de nenumăratele arestări preventive şi nemotivate, decise de justiţie şi executate de poliţie, ale oamenilor publici şi politici antibăsişti); şi el a înfiinţat instituţii juridice excepţionale, menite să-i persecute, sub masca luptei anticorupţie, pe opozanţii regimului: în 2005, a transformat PNA-ul în DNA şi i-a acordat puteri extinse, iar în 2007, a înfiinţat ANI; şi el nesocoteşte deciziile Curţii Constituţionale, ori de câte ori nu se potrivesc cu planurile sale de acaparare a puterii…

    Dar, dincolo de toate aceste abuzuri, Băsescu s-a mai dedat la multe altele, pe care, în timiditatea pornirilor lui autoritare (şi, repetăm, cel mai adesea îndreptăţite), Charles de Gaulle n-a îndrăznit să le comită niciodată: a furat alegerile prezidenţiale din 2004 şi 2009; a încercat cu disperare, la începutul anului 2010, după doar câteva săptămâni (!) de la alegerile parlamentare, să provoace alegeri anticipate, pentru ca micul său partid mare să obţină majoritatea mandatelor din forul legislativ; a inclus presa în categoria ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, enumerate în “Strategia naţională de apărare a ţării”, discutată în CSAT; a desfiinţat cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor locale, pentru ca echipa sa, deja superspecializată în falsificarea votului popular, să le poată fura mai uşor; încearcă să legalizeze votul prin corespondenţă, în acelaşi scop fraudulos.

    Tot în lovitura de stat permanentă se înscriu şi obstinatele tentative băsesciene de revizuire a Constituţiei şi de regionalizare a ţării. Mulţi analişti şi ziarişti (unii chiar foarte reputaţi) n-au văzut în ele decât simple încercări de a opera cu tot dinadinsul mari schimbări, numai de dragul schimbărilor în sine, încercări destinate, chipurile, să satisfacă orgoliul şi pretenţiile de reformator ale preşedintelui, care, conştient de maniera catastrofală în care a gestionat economia, vrea să rămână în istorie măcar ca un întemeietor de instituţii. S-au bătut, astfel, câmpii copios, vorbindu-se despre “complexul lui Cuza” şi alte inepţii asemănătoare. Dar a-l bănui pe şeful statului de luciditate şi conştientizare a hecatombei economice pe care a produs-o, în condiţiile-n care el nu pierde nici o ocazie să se felicite în public pentru modul în care a administrat recesiunea şi să anunţe acelaşi trend, înseamnă să fii prea de tot naiv, iar să crezi că Traian Băsescu, animal politic de o rapacitate feroce, materialist şi pragmatic prin excelenţă, lansează tot soiul de proiecte-mamut doar din grija numelui cu care va rămâne în istorie, înseamnă să nu-l cunoşti. În realitate, este absolut evident, pentru orice individ dotat cu o inteligenţă cel puţin mediocră, că, prin revizuirea Constituţiei şi regionalizarea României, şeful statului urmăreşte un scop mult mai practic: consolidarea puterii aproape absolute pe care, puţin câte puţin, de-a lungul loviturii de stat permanente, şi-a însuşit-o abuziv. Pentru a ne convinge de aceasta, este suficient să ne uităm ce prevede proiectul băsescian de modificare a legii fundamentale a statului: transformarea parlamentului într-unul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300 (prin această măsură, Traian Băsescu vrea un parlament care, mult mai mic decât cel actual, poate fi mult mai uşor controlat şi supus voinţei sale); posibilitatea ca preşedintele republicii să dizolve parlamentul, dacă acesta l-a suspendat din funcţie, dar decizia nu a fost ratificată de votul popular, la referendumul ulterior (prin această măsură, Traian Băsescu, care trăieşte cu frica suspendării în sân, vrea să-i sperie pe membrii parlamentului cu riscul de a-şi pierde scaunele, în cazul în care-l debarcă, şi, astfel, să-i determine să se gândească de două ori, înainte de a repeta figura din 2007); reducerea termenului în care parlamentul poate alege un premier şi un guvern de la 60 la 40 de zile, după care, dacă n-a ales pe nimeni, poate fi dizolvat de preşedinte (prin această măsură, Traian Băsescu, care n-a uitat încăpăţânarea cu care opoziţia i l-a propus drept prim-ministru pe Klaus Johannis, la finele anului 2009, respingându-i pe toţi candidaţii săi – Lucian Croitoru, Liviu Negoiţă -, vrea să-i constrângă pe parlamentari, tot sub ameninţarea de a-i “concedia”, să învestească orice guvern dorit de el); restrângerea prerogativelor preşedintelui interimar (prin această măsură, Traian Băsescu vrea să se asigure că, dacă va fi suspendat din nou, înlocuitorul său temporar nu va putea demantela, până la posibila lui revenire la Cotroceni, aparatul de stat pe care l-a construit şi care-i conferă întreaga putere); mărirea duratei de reţinere a unei persoane arestate preventiv de la 24 la 48 de ore, “pentru eficientizarea luptei anticorupţie” (de fapt, prin această măsură, Traian Băsescu vrea să eficientizeze persecuţia şi încarcerarea abuzivă a opozanţilor regimului său)…

    În ce priveşte proiectul de regionalizare, preşedintele a urmărit, probabil, prin elaborarea şi promovarea lui, cel puţin două obiective. Mai întâi, să le dea într-un fel satisfacţie parlamentarilor maghiari, care pretind, tot mai obraznici, autonomia aşa-zisului ţinut secuiesc şi de sprijinul cărora depinde rămânerea la putere sau prăbuşirea bandei portocalii. E drept că, după ce au aflat ce prevede proiectul cu pricina, UDMR-iştii s-au pronunţat cu fermitate împotriva lui, dar este, totuşi, cât se poate de limpede că planul de împărţire a României în 8 mari regiuni, cu excepţia Harghitei şi Covasnei, care ar rămâne neatinse, sub forma în care se prezintă azi, trebuia să confere acestei regiuni un statut privilegiat, care să le dea maghiarilor o iluzie de autonomie. Că aceştia n-au înghiţit momeala şi nu s-au lăsat prostiţi, este o cu totul altă discuţie, dar e cert că Băsescu a încercat să le dea un os de ros, fiind dispus să trădeze interesul naţional şi să dea peste cap întreaga organizare administrativ – teritorială a ţării, doar pentru a-şi păstra susţinerea UDMR-ului şi a se menţine la conducere. Iar acum, după ce ungurii au refuzat această soluţie de compromis, aceste jumătăţi de măsură, şeful statului nu mai poate da înapoi, fiind nevoit să apere până la capăt şi împotriva tuturor noua sa găselniţă “reformatoare”. Cât despre cel de-al doilea obiectiv al regionalizării, el este exact cel pe care, potrivit declaraţiilor băsesciene din parlament, l-au avut comuniştii, atunci când au operat actuala împărţire pe judeţe (motiv pentru care aceasta trebuie, vezi Doamne, înlocuită cu ceva mai bun): “Împărţirea pe judeţe mici datează din 1968, dar atunci nu s-a urmarit interesul naţional. Statul de atunci voia să supravegheze orice mişcare, să controleze administraţia, să controleze oamenii”. De fapt, exact asta urmăreşte Băsescu astăzi, prin proiectul de regionalizare: 8 judeţe mari sunt mai uşor de supravegheat şi controlat decât 40 şi ceva de judeţe mici, iar alegerile locale (deja reduse la un singur tur de scrutin, printr-o altă “reformă” prezidenţială) sunt mai uşor de fraudat.

    Anul viitor, va avea loc referendumul prin care poporul se va pronunţa asupra proiectului de revizuire a Constituţiei. Aşa cum a procedat şi cu ocazia celui privitor la reducerea numărului de parlamentari, preşedintele republicii a stabilit, de o manieră care constituie şi ea unul din nenumăratele sale abuzuri, că acesta va coincide cu alegerile (de data aceasta, locale) din vara lui 2012. În felul acesta, Traian Băsescu vrea să se asigure că prezenţa votanţilor la referendum va fi suficientă pentru a-l valida, iar oamenii vor fi din nou obligaţi, dacă vor să-şi aleagă demnitarii, ca, la secţiile de votare, să bage-n urnă nu numai buletinele cu numele candidaţilor, ci şi pe cele referitoare la modificarea legii fundamentale a statului. În acel moment, dacă s-au săturat să fie călcaţi în picioare, dacă li s-a aplecat să fie batjocoriţi, minţiţi, manipulaţi, înfometaţi, spoliaţi de drepturile lor…, dacă vor să demonstreze că sunt cetăţeni responsabili, românii trebuie să aibă mare grijă cum votează. Aceeaşi grijă va trebui s-o dovedească şi la alegerile parlamentare din toamna lui 2012. Iar când Traian Băsescu va cădea – căci, mai devreme sau mai târziu, va cădea! -, justiţia va trebui să demonstreze că există şi să-şi facă datoria, inculpându-l, judecându-l şi închizându-l, pentru nenumăratele sale abuzuri, fraude, sfidări, încălcări ale Constituţiei, ilegalităţi, pe autorul loviturii de stat permanente.

  4. Pingback: Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert « Dum spiro, spero

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s