Zebra, pisicul şi nişte oameni

Uneori găsesc întâmplările de parcă le caut, mi-am spus atunci când, de undeva dindărătul meu, am auzit un strigăt gâtuit: „Pisiii!”. M-am întors şi privirea mi s-a înfipt în ochii pruncului. Se uita la mine cu spaimă şi, mi-a părut, cu oarecare nădejde, înţepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zărit şi pisicul terciuit pe asfalt şi coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe.

Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Pruncul mai mic, absent şi înfrigurat, părea să nu fi observat moartea fulgerată în scurtimea acelor secunde, în vreme ce primul, mut, aştepta o minune. Am trecut strada la ei. „Era pisicul tău?” – l-am întrebat pe cel mare. „Nu, nenea, dar mă cunoştea. Era din vecini, dar se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard şi se întindea la obraz când treceam.”

„Mă cunoştea” şi „se juca cu mine” – două propoziţii cât altele o mie. Copilul putea să îmi spună că el cunoştea pisicul şi că el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea şi sinceritatea lui trecuseră însă în vorbe: el fusese doar un privilegiat. Bucuros de atenţia pe care i-o arătase necuvântătorul, săptămâni de-a rândul pesemne, înţelesese că joaca aceea depindea nu atât de el, cât de încre­derea şi bunăvoinţa  măruntului ghem cu blană. Care, iată, nu era o jivină oarecare, o jucărie vie, numai bună de luat în seamă la chef şi de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolările şi altceva decât o sudalmă aruncată în urma maşinii în care rula un ucigaş senin nu cred că am rostit.

M-am uitat de aproape la amestecul de sânge şi carne întins pe şosea. Era clar: nefericitul animal trecea strada corect, „omeneşte”, exact pe „zebră”, când l-a ajuns roata morţii. Rostogolit şi strivit, fu­sese purtat şi împrăştiat dincolo de marcajul pieto­nal, ce păstra în albul său urma aprinsă a ultimului strop de viaţă. Nefiind un om în traversare, cu siguranţă că  bipedul de la volan nu socotise de cuviinţă să apese frâna.

La câteva zile după întâmplare, aflându-mă  pe un marcaj pietonal – întâmplător pus chiar la intrarea unui spital de urgenţă –, am simţit cum nu contez. Ca fiinţă, ca om, ca masă. Senzaţia este de neuitat. Lovitura fusese scurtă şi zborul spre pământ, ras cu capota maşinii, a comprimat timpul. Am căzut alături de uşa şoferului, extras din gânduri şi plonjat într-o realitate abruptă şi paralelă, copleşită de tăceri. O secundă, două, cel mult. Strada a prins glas apoi şi timpul s-a pus pe picioare o dată cu mine, care, evaluându-mi „daunele”, eram fericit: scăpasem întreg.

 Au urmat aşteptarea la un serviciu de urgenţă sub asediu şi radiografiile, confirmându-mi integritatea. În acest timp, poliţiştii care îmi instrumentaseră accidentul au mai sosit de câteva ori, de pe străzi apropiate, de data asta de la accidente grave. Mai târziu, la sediul Poliţiei, tânărul aflat la volanul acelei „Honda civic” negre, cu număr de Bucureşti, îmi mărturisea că se grăbea fiindcă îl tot sunaseră băieţii de la firmă şi voia să prindă „verdele” la intersecţia următoare.  Fusesem victima clasicului accident de pe trecerile de pietoni româneşti: autovehiculele se opriseră pe banda de lângă trotuar, aşteptând ca pietonii să traverseze. Pe banda a doua, rămasă complet liberă, un grăbit s-a grăbit. Revenit acasă, mărturisesc că m-am uitat cu ochi foarte recunoscător la multe. Până şi la o sumedenie de obiecte.

Mi-am amintit apoi cum, cu puţin timp înainte, trimisesem spre redacţia Jurnalului Naţional ecofabula „SUV-uri, dobitoci şi dobitoace”, pe care o încheiam spunând: „Mulţi oameni  ar trebui să conducă numai un car cu boi, cu cai, care, înţelepţi fiind, au ei grijă de om”. Dobitocii de la volan constituiau însă doar jumătatea vizibilă a răului.

De curând, fiul meu a isprăvit cursurile unei şcoli de şoferi. Urma examenul, când instructorul l-a informat că fără 200 de euro pentru poliţistul examinator nu are nici o şansă. „Te pică şi dacă conduci corect. Asta e regula, n-avem ce face!” – l-a asigurat omul, care urma să fie  şi intermediarul afacerii. Nu s-a înşelat: toţi colegii aflaţi în maşină au luat examenul, mai puţin el. Tot atunci, flăcăul unui cunoscut „cu situaţie” – genul de om care nu se uită nici la bani, nici la principii –, trecuse examenul cu bine. Tatăl însă a ţinut să mi se laude: „I-am luat şi categoria A, de motocicletă, să fie, că nu strică”. „Cum? Fără şcoală?” – am întrebat nelămurit. „Fără. M-a costat în plus doar o sută de euro.”

Advertisements

About vladcelgroaznic

Un luptator
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

3 Responses to Zebra, pisicul şi nişte oameni

  1. Daisy says:

    Si ne mai miram de ce sunt atatea accidente… din pacate ce ti s-a intamplat tie sau pisicului se intampla zilnic pe strazile din Romania.

  2. Pingback: Teodor Baconschi: Romania iese din recesiunea diplomatica si redevine un jucator regional care este luat in calcul « Hai ca se poate!

  3. Pingback: Ultima pensie « Popateapa's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s